Gorgan Claudia
Dan-Lara Carina
Bogasiu Ruxandra
Jugravu Andreea
Arabii, ca popor, îşi au originea în peninsula Arabă. La începutul sec. VII, ei erau nomazi organizaţi în triburi, însă cu o viaţă urbană incipientă. În sudul peninsulei exista deja o civilizaţie agricolă, care avea oraşe şi drumuri, însă nordul era populat doar de beduini nomazi. În acest context a apărut islamul, religia întemeiată de profetul Mahomed. În jurul anului 610, Mahomed a început să predice ceea ce i-a fost revelat. Învăţăturile sale au fost respinse în Mecca, oraşul său natal, aşa că, în 622, a plecat la Medina. Acestă fugă, hegira, marchează începutul erei islamice. Cuvântul islam înseamnă supunere, iar credincioşii se numesc musulmani, de la un derivat al cuvântului islam. Mahomed şi-a creat o comunitate islamică, care a început Djihadul, războiul sfânt. Mahomed a cucerit Mecca în anul 630 şi apoi a murit în 632. Urmaşul său a fost Abu Bakr, socrul său, care a devenit primul calif. Începând cu el, arabii au cucerit întinse teritorii în Orientul Mijlociu: Siria, Palestina, Egiptul şi Persia, până în anul 655. În acest timp, în cadrul islamului au apărut conflicte între două variante ale religiei: sunnismul şi şiismul. Şiiţi îl susţineau în funcţia de calif pe Ali, ginerele lui Mahomed, însă el a fost ucis şi s-a instaurat o nouă dinastie, dinastia Omeiazilor, fondată de Moawija I (661-680). Acesta şi-a stabilit capitala la Damasc. În timpul omeiazilor, califatul arab s-a extins ajungând să se întindă de la Indus la Oceanul Atlantic. Un rol important a avut flota, care a înlesnit cucerirea nordului Africii şi era comparabilă cu cea a Imperiului Bizantin. Expansiunea califatului a fost însă oprită la Talas, în 751, de către chinezi, la Constantinopol, în 718 şi în Galia, la Poitiers, în 732, după ce cuceriseră Spania în anul 711. În Spania s-a înfiinţat Emiratul Andaluziei, însă în nordul peninsulei au mai rămas câteva state creştine. În cadrul imperiului, creştinii şi everii aveau un statut inferior musulmanilor, însă nu erau persecutaţi. Mulţi nearabi s-au islamizat pentru a avea acces la poziţii superioare.
Au apărut tensiuni între arabi şi musulmanii de altă etnie. S-a declanşat o revoltă, în urma căreia în anul 750, a fost proclamat calif Abu al-Abbas, fondatorul dinastiei Abbaside, care a mutat reşedinţa la Bagdad. Această dinastie s-a ocupat de consolidarea stăpânirii şi de completarea dominaţiei politice cu una economică şi culturală. Instituţia de califat a suferit influenţe persane, califul devenit un despot oriental, iar birocraţia sporind în administraţie. Califatul îşi cunoaşte apogeul între anii 786 şi 809, sub domnia lui Harun al-Raşid. Economia era înfloritare, iar cultura a fost sprijinită de califi. Începând cu a doua jumătate a secolului IX, califatul arab a intrat în declin. Luptele pentru putere din cadrul său şi prezenţa în armată a unor străini împreună cu atacurile imperiului Binzantin au înlesnit luarea sa în stăpânire de către turcii selgiucizi, în anul 1055. În secolul al X-lea, califatul arab se destramă, din cauză că era prea mare pentru a fi guvernat de un singur suveran. Au apărut alte două califate. Un omeiad supravieţuitor, Abd ar-Rahman, fondase deja un stat independent în Spania, cu capitala la Cordoba, oraş care a devenit unuol dintre marile centre urbane ale lumii. Abd ar-Rahman al III-lea a transformat acest stat într-un califat. La sfârşitul sec XI, regatele spaniole din nord vor începe ofensiva împotriva musulmanilor, ofensivă care se va termina în 1492, odată cu cucerirea Granadei. În anul 969, adepţii unei secte, numiţi fatimizi, au cucerit Egiptul şi au format un califat cu capitala la Cairo, care a devenit cel mai important stat arab. Turcii selgiucizi veniţi în sec. XI au recunoscut autoritatea califilor fatimizi, nu însă şi din punct de vedere militar. Ei atacă Asia Mică şi Imperiul Bizantin. Acest lucru provoacă cruciadele. După o perioadă în care cruciaţii au câştigat tere, musulmanii i-au învins, conduşi fiind de emirul Saladin. Acesta a preluat conducerea Califatului de Cairo în anul 1174 şi a restaurat dominaţia islamică asupra teritoriilor cucerite de cruciaţi. Saladin a întemeiat dinastia Ayyubidă, care a domnit la Cairo până în 1250, când puterea a fost luată de un grup de militari de elită, de origine cumană, denumiţi mameluci. Sultanul mameluc Baibars(1260-1277) a fost un duşman al mongolilor, care distruseseră califatul din Bagdad în 1258, şi s-a aliat împotriva lor cu împăratul bizantin Mihail al VIII-lea(1258-1282).
Din Asia a sosit un nou grup de turci, care şi-au format state dependente de cele ale selgiucizilor. La începutul secolului XIV au ocupat teritorii în apropierea Constantinopolului, sub conducerea lui Osman I(1281-1324). În 1326 au cucerit Brusa, care a devenit capitala lor, până în 1354, când, după intrarea lor în Europa, capitală devine Adrianopol. Otomanii îşi extind teritoriul cucerind pământuri ale bizantinilor. Sultanul Murad I (1359-1389) este cel care transformă armata otomană în cea mai puternică armată a lumii islamice. Eficienţa sa era dată de soldaţii profesionişti: ienicerii. Cavaleria era constituită din timarioţi, soldaţi care primeau pământ. Otomanii au continuat să se extindă în Peninsula balcanică, iar, în anul 1453, au cucerit Constantinopolul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu