Precupetu Alexandru - Valentin
Ivan Eduard - Nicolae
Stirbu Marian - Viorel
Popescu Mihai
Anglia în timpul Evului Mediu
Înfrângerea regelui Harold Godwinson în bătălia de la Hastings din 1066 de către William din Normandia, mai târziu numit William I al Angliei, şi cucerirea normandă ulterioară a Angliei saxone au dus la o schimbare profundă şi treptată a istoriei statului insulă, mic şi izolat. William a ordonat întocmirea registrului cadastral (Domesday Book), un recensământ al întregii populaţii, a proprietăţilor funciare şi a averilor acestora în scopul impozitării.
Istoria Angliei din timpul Evului Mediu avea să se caracterizeze prin război civil, război în afara graniţelor, insurecţii sporadice şi uneltiri politice larg răspândite în rândul elitei aristocratice şi monarhice.
Henric I, cunoscut de asemenea şi ca Henric Beauclerc (numit astfel datorită educaţiei sale – pentru că fratele său mai mare, William era moştenitorul legal, dându-i-se în consecinţă pregătirea concretă pentru a deveni rege, Henric a primit educaţia convenţională complementară), a muncit din greu să reformeze ţara, să o stabilizeze şi să micşoreze diferenţele dintre societatea anglo-saxonă şi cea anglo-normandă. Pierderea fiului său, William, în noiembrie 1120 în urma accidentului vaporului Corabia Albă avea să îi submineze reformele. Această problemă privind succesiunea avea să întunece istoria Angliei.
În timpul domniei dezastruoase şi incompetente a lui Ştefan (1135-1154), a avut loc o înclinare majoră a balanţei puterii către baronii feudali, pe fondul izbucnirii războiului civil şi a criminalităţii. În încercarea de a-i domoli pe jefuitorii scoţieni şi velşi, el a predat suprafeţe întinse de pământ. Conflictele cu verişoara lui Împărăteasa Matilda (cunoscută şi sub numele Împărăteasa Maud), căreia îi promisese recunoaşterea ca moştenitor, au fost cauza eşecului său: aşteptând momentul potrivit în Franţa, aceasta invadă Anglia în toamna anului 1139 (cu soţul, Geoffrey de Anjou şi fratele vitreg, Robert de Gloucester).
Ştefan a fost capturat, iar guvernul său căzu. Matilda fu proclamată regină, dar a ajuns curând în conflict cu supuşii săi şi fu alungată din Londra. Perioada de insurecţie şi război civil care urma, a continuat până în 1148, când Matilda s-a întors în Franţa. Ştefan domni practic necontestat până la moartea sa în 1154, deşi domnia sa era încă instabilă. Când fiul lui Ştefan şi moştenitorul legal al tronului, Eustace a murit în 1153, acesta ajunse la o înţelegere cu Matilda care îi permitea fiului ei, Henric de Anjou (care deveni Henric al II-lea) să îi succeadă lui Ştefan la tron şi care garanta pacea între cei doi.
Domnia lui Henric al II-lea reprezintă o revenire a puterii de la baroni la statul monarhic; de asemenea s-a văzut o redistribuire similară a puterii legislative dinspre Biserică, de asemenea spre statul monarhic. Această perioadă a prevestit o constituire corectă a legislaţiei şi o îndepărtare radicală de feudalism.
Succesorul lui Henric, Richard I, a fost preocupat de războaiele în afara graniţelor, a participat la a treia cruciadă şi şi-a apărat teritoriile franceze împotriva lui Filip al II-lea al Franţei. Fratele său mai mic, John, care i-a urmat la tron, nu a fost atât de norocos; el a pierdut Normandia şi alte numeroase teritorii franceze. De asemenea, a făcut în aşa fel încât nobilimea feudală intră în conflict cu liderii Bisericii în asemenea măsură încât în 1215, aceştia au condus o răscoală armată şi îl forţară să semneze Magna Carta, care impunea limite legale asupra puterilor personale ale Regelui.
Fiul lui John, Henric al III-lea, avea doar 9 ani când deveni rege. Domnia sa a fost întreruptă de numeroase răscoale şi războaie civile, deseori provocate de incompetenţa şi organizarea deficitară a guvernării, şi de încrederea lui Henric în curtenii francezi percepută ca prea mare (astfel restrângând influenţa nobilimii engleze). Una dintre aceste răscoale, condusă (destul de curios) de către un curtean nemulţumit, Simon de Montfort, a fost importantă prin convocarea de către acesta a unui strămoş al Parlamentului britanic modern.
Domnia lui Eduard I (1272-1307) a avut mai mult succes. Eduard a pus în aplicare numeroase legi de consolidare a puterilor guvernului său, şi a convocat primele Parlamente autorizate oficial. El cuceri Ţara Galilor, şi încercă să se folosească de o dispută legată de o succesiune pentru a prelua controlul asupra Scoţiei, deşi această încercare s-a transformat într-o campanie militară costisitoare şi interminabilă, care a fost abandonată în cele din urmă după ce următorul rege, Eduard al II-lea a suferit o mare înfrângere la Bannockburn.
Moartea neagră, o epidemie de ciumă bubonică ce s-a răspândit în întreaga Europă, a ajuns în Anglia în 1349 şi a omorât probabil până la o treime din populaţie. Expediţiile internaţionale au fost întreprinse invariabil împotriva vecinilor interni: galii, irlandezii, populaţia cornică, scoţienii şi francezii, cele mai importante bătălii fiind Bătălia de la Crecy şi Bătălia de la Agincourt. În afară de acestea, înfrângerea definitivă a revoltei conduse de prinţul galez, Owen Glendower, în 1412 de către Prinţul Henric (care va deveni mai târziu Henric al V-lea) reprezintă ultima încercare armată majoră a galezilor de a răsturna stăpânirea engleză.
Eduard al III-lea a dat proprietăţi funciare familiilor nobiliare cu influenţă, dintre care mulţi cu sânge regal. Pentru că în acele timpuri pământul era echivalentul puterii, aceasta însemna că aceşti oameni influenţi puteau acum să ridice pretenţii la Coroană. Metodele autocratice şi arogante ale lui Richard al II-lea n-au folosit decât să îndepărteze şi mai mult nobilimea, iar izgonirea forţată a acestuia de către Henric al IV-lea în 1399 a pus bazele a ceea ce avea să urmeze. În timpul domniei lui Henric al VI-lea, care începu în 1422, situaţia ajunse la un moment de criză din cauza slăbiciunilor şi instabilităţii mentale ale acestuia. Incapabil să-i controleze pe nobilii învrăjbiţi, el a îngăduit izbucnirea unui război civil. Conflictele sunt cunoscute sub denumirea Războaiele Rozelor şi deşi luptele erau sporadice şi reduse ca dimensiuni, se înregistra o diminuare a autorităţii şi puterii Coroanei. Eduard al IV-lea a contribuit într-o mică măsură la restabilirea acestei puteri, iar Henric al VII-lea făcu toată munca.
Elizabeta 1
Războiul celor Două Roze a culminat cu victoria relativ necunoscutului Henric Tudor, Henric al VII-lea, la Bătălia de la Bosworth Field din 1485, unde Richard al III-lea din partea casei de York a fost ucis, succesiunea la tron a casei de Lancaster fiind definitiv asigurată. Deşi retrospectiv sfârşitul Războiului Rozelor poate fi stabilit cu uşurintă ca fiind momentul Bătăliei de la Bosworth Field , Henric al VII-lea nu putea avea această siguranţă. În timpul anilor săi de domnie, doi pretendenţi la tron au incercat să preia puterea, sprijiniţi de supravieţuitori aparţinând casei de York. Primul, Lambert Simnel, a fost înfrant la Batălia de la Stoke, moment care marchează şi ultima dată când un rege englez a luptat cu un pretendent pentru Coroană, iar cel de-al doilea, Perkin Warbeck, a fost spânzurat în 1499 după ce l-a hărţuit continuu pe rege timp de un deceniu.
În 1497, Michael An Gof a condus rebeli din Cornwall într-un marş spre Londra. Lângă rîul Ravensbourne, la Deptford Bridge, An Gof a luptat din pricina unor diferite motive legate de taxele impuse de către rege. La data de 17 iulie 1497 rebelii au fost înfranţi, Henric arătând că işi poate etala puterea militară atunci cănd este nevoie. Dar, întocmai ca regele Carol I mai târziu, Henric al VII-lea era un rege care nu mai dorea conflicte, restul domniei sale fiind o perioadă de relativă pace, în ciuda unei slabe îngrijorărări asupra succesiunii la tron în urma decesului soţiei sale, Elizabeta de York în 1503.
Regele Henric al VIII-lea a hotărât separarea Angliei de Biserica Romano-Catolică deoarece papa Clement al VII-lea nu a acceptat divorţul său de Catherina de Aragon. Desi opiniile sale religioase nu erau nici pe departe protestante, schisma a dus în final la distanţarea definitivă a Angliei faţă de Roma. Una dintre primele victime ale schismei a fost cancelarul lui Henric, Sir Thomas More. A urmat apoi o perioada de mari tulburări religioase şi politice, care au dus în final la Reforma Engleză, exproprierea mânăstirilor şi a unei mare părţi a averii Bisericii.
Henry al VIII-lea a avut trei copii, toţi trei succedându-i la tron. Primul a fost Edward al VI-lea. Deşi a demonstrat pietate şi inteligenţă, era doar un băiat de zece ani când a devenit rege în 1547. Unchiul său, Edward Seymour, primul Duce de Somerset a modificat in favoarea sa testamentul lui Henric al VIII-lea, luându-si titlul de Protector şi obţinând privilegii care îi acordau dreptul de a deţine mare parte din puterea regelui, în luna martie a acelui an. Deşi unii îl văd un idealist inteligent, perioada în care a deţinut puterea a culminat cu criza din 1549 când în multe dintre ţinuturile englezeşti au izbucnit revolte. Rebeliunea lui Kett din Kent şi rebeliunea Prayer Book din Devon şi Cornwall au creat simultan o criză tocmai în momentul în care o invazie din partea Franţei si a Scoţiei era temută. Somerset, deloc plăcut de către Consiliul de Regenţă din cauza metodelor sale autocrate, a fost îndepărtat de la putere de către John Dudley, cunoscut ca Lordul Preşedinte Northumberland. Northumberland a continuat politica de preluare a puterii pentru el însuşi, însă metodele sale erau mai conciliante decât ale predecesorului său, fiind astfel acceptat de Consiliul de Regenţă.
Când Edward al VI-lea a murit de tuberculoză în 1553, Northumberland a plănuit ca Lady Jane Grey să urmeze la tron, apoi ca ea să se căsătorească cu fiul lui, făcând astfel posibilă în continuare deţinerea puterii din umbră. Planul său a eşuat însă, după nouă zile de “domnie” a reginei Lady Jane Grey aceasta fiind îndepărtată şi executată în şase luni mai târziu, urcând pe tronul Angliei Maria I. Contemporanii descriu reacţia poporului la venirea la tron a reginei Maria ca fiind cea mai afectuoasă pentru un monarh din dinastia Tudor. Maria, catolică devotată, influenţată semnificativ de catre regele catolic al Spaniei şi al Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, a încercat să reîntroducă catolicismul în Anglia. Această convingere a dus la arderea a 274 de protestanti, înregistraţi în Cartea Martirilor scrisă de John Foxe. Maria a fost foarte nepopulară printre supuşi, fiind supranumită în epocă Maria cea Sângeroasă, iar suita soţului ei, regele spaniol Filip al II-lea al Spaniei a cauzat tulburări la Curte. Maria a pierdut portul Calais, ultima posesiune englezească de pe continent, si cu timpul a devenit si mai puţin populară spre sfârşitul domniei sale, excepţii făcând totuşi părerile catolicilor. A reprimat cu succes o revoltă condusă de către Sir Thomas Wyatt.
Domnia reginei Elizabeta I, a readus o oarecare stabilitate in regat după domniile pline de tulburări ale fraţilor săi, Edward al VI-lea si Maria. A urcat pe tron după moartea Mariei din 1558. Problema religioasă care divizase ţara încă din vremea domniei lui Henric al VIII-lea a fost incheiata în momentul creării Bisericii Anglicane, în mare parte în forma pe care o putem vedea în zilele noastre. Mare parte din succesul Elizabetei a fost în echilibrul pe care l-a mentinut între înteresele puritanilor, protestanţii radicali, şi între catolici. A reuşit să nu aducă ofense de amploare niciunei părţi, deşi spre sfârşitul domniei a favorizat partea protestantă din pricina războiului cu Spania catolică.
Începutul comerţului cu sclavi, care a impus Anglia ca mare putere economică poate fi atribuit Elizabetei, care i-a acordat lui John Hawkins permisiunea de a transporta africani în Anglia începând cu anul 1562. Numărul celor transportaţi în urma comerţului fost atât de mare încât în 1596 Elizabeta a realizat că acesta trebuie oprit. A încercat fără succes să îi alunge din ţară într-o proclamaţie în anul 1601.
Elizabeta a mentinut o relativă stabilitate în relaţia cu guvernarea, excepţie făcând o revoltă a nobililor din anul 1569 ducând o politică foarte eficientă pentru reducerea puterii vechii nobilimi şi pentru creşterea importanţei propriei sale guvernări. Unul dintre cele mai importante evenimente din timpul domniei Elizabetei s-a produs în 1588 când Armada Spaniolă a fost învinsă de către Sir Francis Drake, însă războiul care a urmat a fost foarte costisitor pentru Anglia şi s-a terminat numai cu moartea reginei Elizabeta în 1603. Guvernarea din timpul Elizabetei a încercat să consolideze opera începută de Thomas Cromwell în timpul domniei lui Henric al VIII-lea, în special în extinderea rolului său în administrarea regatului Angliei.
Epoca Tudorilor este văzută ca fiind una decisivă si care ridică o serie de întrebări al căror răspuns trebuia dat în secolul următor şi în perioada Războiului Civil Englez. Erau întrebări despre echilibrul dintre puterea monarhului şi cea a Parlamentului. Unii istorici cred că Thomas Cromwell a realizat o "Revoluţie Tudor" în guvernare şi că Parlamentul a devenit mult mai important în timpul în care a fost el cancelar. Alţi istorici cred că "Revoluţia Tudor" s-a extins de fapt până la sfârşitul domniei reginei Elizabeta când opera lui Thomas Cromwell a fost consolidată. Deşi Consiliul Privat, principalul element al guvernării Tudor, a intrat în declin după moartea Elizabetei, în timpul perioadei sale de domnie a fost foarte eficient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu