Arabii si califatul arab

Proiect realizat de:
Gorgan Claudia
Dan-Lara Carina
Bogasiu Ruxandra
Jugravu Andreea

Arabii si califatul arab



Arabii, ca popor, îşi au originea în peninsula Arabă. La începutul sec. VII, ei erau nomazi organizaţi în triburi, însă cu o viaţă urbană incipientă. În sudul peninsulei exista deja o civilizaţie agricolă, care avea oraşe şi drumuri, însă nordul era populat doar de beduini nomazi. În acest context a apărut islamul, religia întemeiată de profetul Mahomed. În jurul anului 610, Mahomed a început să predice ceea ce i-a fost revelat. Învăţăturile sale au fost respinse în Mecca, oraşul său natal, aşa că, în 622, a plecat la Medina. Acestă fugă, hegira, marchează începutul erei islamice. Cuvântul islam înseamnă supunere, iar credincioşii se numesc musulmani, de la un derivat al cuvântului islam. Mahomed şi-a creat o comunitate islamică, care a început Djihadul, războiul sfânt. Mahomed a cucerit Mecca în anul 630 şi apoi a murit în 632. Urmaşul său a fost Abu Bakr, socrul său, care a devenit primul calif. Începând cu el, arabii au cucerit întinse teritorii în Orientul Mijlociu: Siria, Palestina, Egiptul şi Persia, până în anul 655. În acest timp, în cadrul islamului au apărut conflicte între două variante ale religiei: sunnismul şi şiismul. Şiiţi îl susţineau în funcţia de calif pe Ali, ginerele lui Mahomed, însă el a fost ucis şi s-a instaurat o nouă dinastie, dinastia Omeiazilor, fondată de Moawija I (661-680). Acesta şi-a stabilit capitala la Damasc. În timpul omeiazilor, califatul arab s-a extins ajungând să se întindă de la Indus la Oceanul Atlantic. Un rol important a avut flota, care a înlesnit cucerirea nordului Africii şi era comparabilă cu cea a Imperiului Bizantin. Expansiunea califatului a fost însă oprită la Talas, în 751, de către chinezi, la Constantinopol, în 718 şi în Galia, la Poitiers, în 732, după ce cuceriseră Spania în anul 711. În Spania s-a înfiinţat Emiratul Andaluziei, însă în nordul peninsulei au mai rămas câteva state creştine. În cadrul imperiului, creştinii şi everii aveau un statut inferior musulmanilor, însă nu erau persecutaţi. Mulţi nearabi s-au islamizat pentru a avea acces la poziţii superioare.
Au apărut tensiuni între arabi şi musulmanii de altă etnie. S-a declanşat o revoltă, în urma căreia în anul 750, a fost proclamat calif Abu al-Abbas, fondatorul dinastiei Abbaside, care a mutat reşedinţa la Bagdad. Această dinastie s-a ocupat de consolidarea stăpânirii şi de completarea dominaţiei politice cu una economică şi culturală. Instituţia de califat a suferit influenţe persane, califul devenit un despot oriental, iar birocraţia sporind în administraţie. Califatul îşi cunoaşte apogeul între anii 786 şi 809, sub domnia lui Harun al-Raşid. Economia era înfloritare, iar cultura a fost sprijinită de califi. Începând cu a doua jumătate a secolului IX, califatul arab a intrat în declin. Luptele pentru putere din cadrul său şi prezenţa în armată a unor străini împreună cu atacurile imperiului Binzantin au înlesnit luarea sa în stăpânire de către turcii selgiucizi, în anul 1055. În secolul al X-lea, califatul arab se destramă, din cauză că era prea mare pentru a fi guvernat de un singur suveran. Au apărut alte două califate. Un omeiad supravieţuitor, Abd ar-Rahman, fondase deja un stat independent în Spania, cu capitala la Cordoba, oraş care a devenit unuol dintre marile centre urbane ale lumii. Abd ar-Rahman al III-lea a transformat acest stat într-un califat. La sfârşitul sec XI, regatele spaniole din nord vor începe ofensiva împotriva musulmanilor, ofensivă care se va termina în 1492, odată cu cucerirea Granadei. În anul 969, adepţii unei secte, numiţi fatimizi, au cucerit Egiptul şi au format un califat cu capitala la Cairo, care a devenit cel mai important stat arab. Turcii selgiucizi veniţi în sec. XI au recunoscut autoritatea califilor fatimizi, nu însă şi din punct de vedere militar. Ei atacă Asia Mică şi Imperiul Bizantin. Acest lucru provoacă cruciadele. După o perioadă în care cruciaţii au câştigat tere, musulmanii i-au învins, conduşi fiind de emirul Saladin. Acesta a preluat conducerea Califatului de Cairo în anul 1174 şi a restaurat dominaţia islamică asupra teritoriilor cucerite de cruciaţi. Saladin a întemeiat dinastia Ayyubidă, care a domnit la Cairo până în 1250, când puterea a fost luată de un grup de militari de elită, de origine cumană, denumiţi mameluci. Sultanul mameluc Baibars(1260-1277) a fost un duşman al mongolilor, care distruseseră califatul din Bagdad în 1258, şi s-a aliat împotriva lor cu împăratul bizantin Mihail al VIII-lea(1258-1282).
Din Asia a sosit un nou grup de turci, care şi-au format state dependente de cele ale selgiucizilor. La începutul secolului XIV au ocupat teritorii în apropierea Constantinopolului, sub conducerea lui Osman I(1281-1324). În 1326 au cucerit Brusa, care a devenit capitala lor, până în 1354, când, după intrarea lor în Europa, capitală devine Adrianopol. Otomanii îşi extind teritoriul cucerind pământuri ale bizantinilor. Sultanul Murad I (1359-1389) este cel care transformă armata otomană în cea mai puternică armată a lumii islamice. Eficienţa sa era dată de soldaţii profesionişti: ienicerii. Cavaleria era constituită din timarioţi, soldaţi care primeau pământ. Otomanii au continuat să se extindă în Peninsula balcanică, iar, în anul 1453, au cucerit Constantinopolul.

Anglia

Proiect realizat de :
Precupetu Alexandru - Valentin
Ivan Eduard - Nicolae
Stirbu Marian - Viorel
Popescu Mihai

Anglia în timpul Evului Mediu

Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

Înfrângerea regelui Harold Godwinson în bătălia de la Hastings din 1066 de către William din Normandia, mai târziu numit William I al Angliei, şi cucerirea normandă ulterioară a Angliei saxone au dus la o schimbare profundă şi treptată a istoriei statului insulă, mic şi izolat. William a ordonat întocmirea registrului cadastral (Domesday Book), un recensământ al întregii populaţii, a proprietăţilor funciare şi a averilor acestora în scopul impozitării.

Istoria Angliei din timpul Evului Mediu avea să se caracterizeze prin război civil, război în afara graniţelor, insurecţii sporadice şi uneltiri politice larg răspândite în rândul elitei aristocratice şi monarhice.

Henric I, cunoscut de asemenea şi ca Henric Beauclerc (numit astfel datorită educaţiei sale – pentru că fratele său mai mare, William era moştenitorul legal, dându-i-se în consecinţă pregătirea concretă pentru a deveni rege, Henric a primit educaţia convenţională complementară), a muncit din greu să reformeze ţara, să o stabilizeze şi să micşoreze diferenţele dintre societatea anglo-saxonă şi cea anglo-normandă. Pierderea fiului său, William, în noiembrie 1120 în urma accidentului vaporului Corabia Albă avea să îi submineze reformele. Această problemă privind succesiunea avea să întunece istoria Angliei.

În timpul domniei dezastruoase şi incompetente a lui Ştefan (1135-1154), a avut loc o înclinare majoră a balanţei puterii către baronii feudali, pe fondul izbucnirii războiului civil şi a criminalităţii. În încercarea de a-i domoli pe jefuitorii scoţieni şi velşi, el a predat suprafeţe întinse de pământ. Conflictele cu verişoara lui Împărăteasa Matilda (cunoscută şi sub numele Împărăteasa Maud), căreia îi promisese recunoaşterea ca moştenitor, au fost cauza eşecului său: aşteptând momentul potrivit în Franţa, aceasta invadă Anglia în toamna anului 1139 (cu soţul, Geoffrey de Anjou şi fratele vitreg, Robert de Gloucester).

Ştefan a fost capturat, iar guvernul său căzu. Matilda fu proclamată regină, dar a ajuns curând în conflict cu supuşii săi şi fu alungată din Londra. Perioada de insurecţie şi război civil care urma, a continuat până în 1148, când Matilda s-a întors în Franţa. Ştefan domni practic necontestat până la moartea sa în 1154, deşi domnia sa era încă instabilă. Când fiul lui Ştefan şi moştenitorul legal al tronului, Eustace a murit în 1153, acesta ajunse la o înţelegere cu Matilda care îi permitea fiului ei, Henric de Anjou (care deveni Henric al II-lea) să îi succeadă lui Ştefan la tron şi care garanta pacea între cei doi.

Domnia lui Henric al II-lea reprezintă o revenire a puterii de la baroni la statul monarhic; de asemenea s-a văzut o redistribuire similară a puterii legislative dinspre Biserică, de asemenea spre statul monarhic. Această perioadă a prevestit o constituire corectă a legislaţiei şi o îndepărtare radicală de feudalism.

Succesorul lui Henric, Richard I, a fost preocupat de războaiele în afara graniţelor, a participat la a treia cruciadă şi şi-a apărat teritoriile franceze împotriva lui Filip al II-lea al Franţei. Fratele său mai mic, John, care i-a urmat la tron, nu a fost atât de norocos; el a pierdut Normandia şi alte numeroase teritorii franceze. De asemenea, a făcut în aşa fel încât nobilimea feudală intră în conflict cu liderii Bisericii în asemenea măsură încât în 1215, aceştia au condus o răscoală armată şi îl forţară să semneze Magna Carta, care impunea limite legale asupra puterilor personale ale Regelui.

Fiul lui John, Henric al III-lea, avea doar 9 ani când deveni rege. Domnia sa a fost întreruptă de numeroase răscoale şi războaie civile, deseori provocate de incompetenţa şi organizarea deficitară a guvernării, şi de încrederea lui Henric în curtenii francezi percepută ca prea mare (astfel restrângând influenţa nobilimii engleze). Una dintre aceste răscoale, condusă (destul de curios) de către un curtean nemulţumit, Simon de Montfort, a fost importantă prin convocarea de către acesta a unui strămoş al Parlamentului britanic modern.

Domnia lui Eduard I (1272-1307) a avut mai mult succes. Eduard a pus în aplicare numeroase legi de consolidare a puterilor guvernului său, şi a convocat primele Parlamente autorizate oficial. El cuceri Ţara Galilor, şi încercă să se folosească de o dispută legată de o succesiune pentru a prelua controlul asupra Scoţiei, deşi această încercare s-a transformat într-o campanie militară costisitoare şi interminabilă, care a fost abandonată în cele din urmă după ce următorul rege, Eduard al II-lea a suferit o mare înfrângere la Bannockburn.

Moartea neagră, o epidemie de ciumă bubonică ce s-a răspândit în întreaga Europă, a ajuns în Anglia în 1349 şi a omorât probabil până la o treime din populaţie. Expediţiile internaţionale au fost întreprinse invariabil împotriva vecinilor interni: galii, irlandezii, populaţia cornică, scoţienii şi francezii, cele mai importante bătălii fiind Bătălia de la Crecy şi Bătălia de la Agincourt. În afară de acestea, înfrângerea definitivă a revoltei conduse de prinţul galez, Owen Glendower, în 1412 de către Prinţul Henric (care va deveni mai târziu Henric al V-lea) reprezintă ultima încercare armată majoră a galezilor de a răsturna stăpânirea engleză.

Eduard al III-lea a dat proprietăţi funciare familiilor nobiliare cu influenţă, dintre care mulţi cu sânge regal. Pentru că în acele timpuri pământul era echivalentul puterii, aceasta însemna că aceşti oameni influenţi puteau acum să ridice pretenţii la Coroană. Metodele autocratice şi arogante ale lui Richard al II-lea n-au folosit decât să îndepărteze şi mai mult nobilimea, iar izgonirea forţată a acestuia de către Henric al IV-lea în 1399 a pus bazele a ceea ce avea să urmeze. În timpul domniei lui Henric al VI-lea, care începu în 1422, situaţia ajunse la un moment de criză din cauza slăbiciunilor şi instabilităţii mentale ale acestuia. Incapabil să-i controleze pe nobilii învrăjbiţi, el a îngăduit izbucnirea unui război civil. Conflictele sunt cunoscute sub denumirea Războaiele Rozelor şi deşi luptele erau sporadice şi reduse ca dimensiuni, se înregistra o diminuare a autorităţii şi puterii Coroanei. Eduard al IV-lea a contribuit într-o mică măsură la restabilirea acestei puteri, iar Henric al VII-lea făcu toată munca.

Anglia dinastiei Tudor

Elizabeta 1

Războiul celor Două Roze a culminat cu victoria relativ necunoscutului Henric Tudor, Henric al VII-lea, la Bătălia de la Bosworth Field din 1485, unde Richard al III-lea din partea casei de York a fost ucis, succesiunea la tron a casei de Lancaster fiind definitiv asigurată. Deşi retrospectiv sfârşitul Războiului Rozelor poate fi stabilit cu uşurintă ca fiind momentul Bătăliei de la Bosworth Field , Henric al VII-lea nu putea avea această siguranţă. În timpul anilor săi de domnie, doi pretendenţi la tron au incercat să preia puterea, sprijiniţi de supravieţuitori aparţinând casei de York. Primul, Lambert Simnel, a fost înfrant la Batălia de la Stoke, moment care marchează şi ultima dată când un rege englez a luptat cu un pretendent pentru Coroană, iar cel de-al doilea, Perkin Warbeck, a fost spânzurat în 1499 după ce l-a hărţuit continuu pe rege timp de un deceniu.

În 1497, Michael An Gof a condus rebeli din Cornwall într-un marş spre Londra. Lângă rîul Ravensbourne, la Deptford Bridge, An Gof a luptat din pricina unor diferite motive legate de taxele impuse de către rege. La data de 17 iulie 1497 rebelii au fost înfranţi, Henric arătând că işi poate etala puterea militară atunci cănd este nevoie. Dar, întocmai ca regele Carol I mai târziu, Henric al VII-lea era un rege care nu mai dorea conflicte, restul domniei sale fiind o perioadă de relativă pace, în ciuda unei slabe îngrijorărări asupra succesiunii la tron în urma decesului soţiei sale, Elizabeta de York în 1503.

Regele Henric al VIII-lea a hotărât separarea Angliei de Biserica Romano-Catolică deoarece papa Clement al VII-lea nu a acceptat divorţul său de Catherina de Aragon. Desi opiniile sale religioase nu erau nici pe departe protestante, schisma a dus în final la distanţarea definitivă a Angliei faţă de Roma. Una dintre primele victime ale schismei a fost cancelarul lui Henric, Sir Thomas More. A urmat apoi o perioada de mari tulburări religioase şi politice, care au dus în final la Reforma Engleză, exproprierea mânăstirilor şi a unei mare părţi a averii Bisericii.

Henry al VIII-lea a avut trei copii, toţi trei succedându-i la tron. Primul a fost Edward al VI-lea. Deşi a demonstrat pietate şi inteligenţă, era doar un băiat de zece ani când a devenit rege în 1547. Unchiul său, Edward Seymour, primul Duce de Somerset a modificat in favoarea sa testamentul lui Henric al VIII-lea, luându-si titlul de Protector şi obţinând privilegii care îi acordau dreptul de a deţine mare parte din puterea regelui, în luna martie a acelui an. Deşi unii îl văd un idealist inteligent, perioada în care a deţinut puterea a culminat cu criza din 1549 când în multe dintre ţinuturile englezeşti au izbucnit revolte. Rebeliunea lui Kett din Kent şi rebeliunea Prayer Book din Devon şi Cornwall au creat simultan o criză tocmai în momentul în care o invazie din partea Franţei si a Scoţiei era temută. Somerset, deloc plăcut de către Consiliul de Regenţă din cauza metodelor sale autocrate, a fost îndepărtat de la putere de către John Dudley, cunoscut ca Lordul Preşedinte Northumberland. Northumberland a continuat politica de preluare a puterii pentru el însuşi, însă metodele sale erau mai conciliante decât ale predecesorului său, fiind astfel acceptat de Consiliul de Regenţă.

Când Edward al VI-lea a murit de tuberculoză în 1553, Northumberland a plănuit ca Lady Jane Grey să urmeze la tron, apoi ca ea să se căsătorească cu fiul lui, făcând astfel posibilă în continuare deţinerea puterii din umbră. Planul său a eşuat însă, după nouă zile de “domnie” a reginei Lady Jane Grey aceasta fiind îndepărtată şi executată în şase luni mai târziu, urcând pe tronul Angliei Maria I. Contemporanii descriu reacţia poporului la venirea la tron a reginei Maria ca fiind cea mai afectuoasă pentru un monarh din dinastia Tudor. Maria, catolică devotată, influenţată semnificativ de catre regele catolic al Spaniei şi al Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, a încercat să reîntroducă catolicismul în Anglia. Această convingere a dus la arderea a 274 de protestanti, înregistraţi în Cartea Martirilor scrisă de John Foxe. Maria a fost foarte nepopulară printre supuşi, fiind supranumită în epocă Maria cea Sângeroasă, iar suita soţului ei, regele spaniol Filip al II-lea al Spaniei a cauzat tulburări la Curte. Maria a pierdut portul Calais, ultima posesiune englezească de pe continent, si cu timpul a devenit si mai puţin populară spre sfârşitul domniei sale, excepţii făcând totuşi părerile catolicilor. A reprimat cu succes o revoltă condusă de către Sir Thomas Wyatt.

Domnia reginei Elizabeta I, a readus o oarecare stabilitate in regat după domniile pline de tulburări ale fraţilor săi, Edward al VI-lea si Maria. A urcat pe tron după moartea Mariei din 1558. Problema religioasă care divizase ţara încă din vremea domniei lui Henric al VIII-lea a fost incheiata în momentul creării Bisericii Anglicane, în mare parte în forma pe care o putem vedea în zilele noastre. Mare parte din succesul Elizabetei a fost în echilibrul pe care l-a mentinut între înteresele puritanilor, protestanţii radicali, şi între catolici. A reuşit să nu aducă ofense de amploare niciunei părţi, deşi spre sfârşitul domniei a favorizat partea protestantă din pricina războiului cu Spania catolică.

Începutul comerţului cu sclavi, care a impus Anglia ca mare putere economică poate fi atribuit Elizabetei, care i-a acordat lui John Hawkins permisiunea de a transporta africani în Anglia începând cu anul 1562. Numărul celor transportaţi în urma comerţului fost atât de mare încât în 1596 Elizabeta a realizat că acesta trebuie oprit. A încercat fără succes să îi alunge din ţară într-o proclamaţie în anul 1601.

Elizabeta a mentinut o relativă stabilitate în relaţia cu guvernarea, excepţie făcând o revoltă a nobililor din anul 1569 ducând o politică foarte eficientă pentru reducerea puterii vechii nobilimi şi pentru creşterea importanţei propriei sale guvernări. Unul dintre cele mai importante evenimente din timpul domniei Elizabetei s-a produs în 1588 când Armada Spaniolă a fost învinsă de către Sir Francis Drake, însă războiul care a urmat a fost foarte costisitor pentru Anglia şi s-a terminat numai cu moartea reginei Elizabeta în 1603. Guvernarea din timpul Elizabetei a încercat să consolideze opera începută de Thomas Cromwell în timpul domniei lui Henric al VIII-lea, în special în extinderea rolului său în administrarea regatului Angliei.

Epoca Tudorilor este văzută ca fiind una decisivă si care ridică o serie de întrebări al căror răspuns trebuia dat în secolul următor şi în perioada Războiului Civil Englez. Erau întrebări despre echilibrul dintre puterea monarhului şi cea a Parlamentului. Unii istorici cred că Thomas Cromwell a realizat o "Revoluţie Tudor" în guvernare şi că Parlamentul a devenit mult mai important în timpul în care a fost el cancelar. Alţi istorici cred că "Revoluţia Tudor" s-a extins de fapt până la sfârşitul domniei reginei Elizabeta când opera lui Thomas Cromwell a fost consolidată. Deşi Consiliul Privat, principalul element al guvernării Tudor, a intrat în declin după moartea Elizabetei, în timpul perioadei sale de domnie a fost foarte eficient.

Imperiul Otoman

Imperiul Otoman



Imperiul Otoman a fost o supraputere imperială, care şi-a manifestat dominaţia în zona mediteraneană şi care a existat din 1299 pînă în 1922. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpînea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19,9 milioane de km˛. Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia îşi exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. Imperiul Otoman, de-a lungul celor sase secole de istorie a fost o punte de legatură între culturile estului şi vestului.
Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I . În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (oraşul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, a fost una dintre cele mai puternice entităţi politice şi statale ale lumii, ţările europene simţindu-se ameninţate de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani şi spre sudul Uniunii polono-lituaniene. În momentul de maximă întindere, imperiul stăpînea multe dintre cele mai importante ţinuturi ale antichităţii clasice, inclusiv Olimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, râul Nil, Muntele Predicii şi dealul Golgotei.
Dispariţia Imperiului Otoman a fost o consecinţă a victoriei Antantei în primul război mondial, când forţele Aliaţilor, în rândurile cărora se aflau şi arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârşitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărţit între puterile învingătoare. În numai cîţiva ani au fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica Turcia. Membrii dinastiei otomane au fost alungaţi. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetăţenia turcă membrilor familiei foştilor sultani.

Locul de unde a început expansiunea
Totul porneşte din Turcia actuală. După ce turcii şi-au stabilit acolo puterea, au început dominaţia care nu se va prăbuşi decît în perioada Istoriei moderne. Pe teritoriul Asiei Mici au existat încă din antichitate o serie de civilizaţii şi culturi: imperiul Hitit (sec. XVII-XII î. Hr.), regatul Frigiei şi al Lydiei (sec. VII-VI î.Hr.). În zona litorală au existat înfloritoare colonii greceşti. Asia Mică este ocupată de perşi în 546 î. Hr., iar în 333 î. Hr. Alexandru cel Mare pune capăt dominaţiei persane ajungînd el însuşi pînă în Orientul îndepărtat. În secolul II î. Hr. face parte din Imperiul Roman, iar din 395 devine provincie bizantină. Turcii pătrund în Asia Mică în sec. XI-XII d. Hr., iar după 9 secole de civilizaţie bizantină Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul ( 1453 ) privind apoi semeţ spre Europa. Oraşul va purta de acum încolo numele de Istanbul. Actualul stat modernizat prin reformele lui Mustafa Kemal Ataturk după standarde europene, numit Turcia, este localizat atît în sud-estul Europei cît şi în sud-vestul Asiei. Se învecinează cu Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Iran, Irak şi Siria.

Legenda lui Osmân
Începuturile statului otoman sînt învăluite în negură. Cel ce a dat numele său dinastiei, Osmân, intră pe scena istoriei cu ocazia bătăliei de la Bapheus (1302), bătălie povestită de un contemporan, istoricul Pachymeres. Ştim că tatăl său se numea Ertoghrul, avînd în vedere că s-a găsit o monedă bătută cu numele lui Osmân, fiul lui Ertoghrul, şi că un registru otoman de la mijlocul secolului al XV-lea menţionează o legaţie pioasă fondată pentru salvarea sufletului său la Sogut ( Soyut ), un tîrguşor unde i se poate vizita şi astăzi mormîntul. În rest, trebuie să lăsăm legenda să vorbească. În secolul al XV-lea cronicarul turc Aşikpaşazâde admite că există mai multe versiuni privind începuturile statului otoman, dar îşi arată preferinţa pentru varianta următoare: Ertoghrul, într-o epocă ce nu este precizată, ajunge în Asia Mică cu tatăl său Suleyman Şah şi cu cei doi fraţi, Sunkur Tekin şi Gundoghdu. Ei au rămas aici mai mulţi ani, apoi hotărăsc să se întoarcă în ţara de origine. Sulleyman Şah se îneacă vrînd să treacă Eufratul. Cei doi fraţi îşi continuă drumul spre Turkestan, în timp ce Ertoghrul rămîne în Anatolia cu patru sute de corturi. Apoi Ertoghrul îşi trimite fiul, Saru Yati, pe lîngă noul sultan selgiucid Alâeddîn pentru ca acesta să-i dea terenuri pentru ai săi şi pentru cirezi. Alâeddîn îi acordă tîrgul Soyut ca teren patrimonial şi regiunile Domanic şi Ermeni Beli ca păşuni de vară. După moartea lui Ertoghrul, fiul său Osmân leagă relaţii amicale cu cîţiva demnitari creştini, mai ales cu guvernatorul oraşului Bilecik. Acesta îi permite să îşi depoziteze lucrurile în fortăreaţă de fiecare dată cînd porneşte spre păşunile de vară. Pentru a-şi exprima recunoştinţa, Osmân îi oferă covoare, brînză şi miei. În acelaşi timp, alţi guvernatori creştini cum este cel din Aynegol nu au încredere în Osmân. Vor avea loc scurte încăierări în urma cărora este ucis Bay Hoca, fiul lui Saru Yati şi nepotul lui Ertoghrul. Guvernatorul oraşului Karakahisar şi fratele său Kalanoz se numără şi ei printre duşmanii lui Osmân. În cursul unui atac, Saru Yati, fratele lui Osmân, moare. Sultanul Selgiucid, aflînd că Osmân este în pericol şi că emirul din Germyian îi este de asemenea adversar, vine în regiunea Karakahisar pentru a-i pedepsi pe creştini. Însă sultanul trebuie să se întoarcă din drum din cauza atacului mongol asupra oraşului Eregli ( Heracleea Capadociei ). Osmân reuşeşte să se descurce totuşi singur ieşind învingător. După cucerirea oraşului, Osmân începe să îşi organizeze statul astfel încît dă casele abandonate de creştini celor veniţi din Germiyân, transformă bisericile în moschei şi inaugurează rugăciunea musulmană. Organizează o piaţă care îi atrage chiar şi pe locuitorii oraşului Bilecik situat pe teritoriul bizantin. Osmân stabileşte relaţii şi cu un creştin pe nume Kose Mikhâl, stăpîn al Harmankayei, împreună cu care reuşeşte să jefuiască şi alte teritorii. Conform istoricului Aşikpaşazâde aceste evenimente s-au petrecut între 1283 şi 1299.


Consolidarea statului turc
În ultimul sfert al secolului al XIII-lea regiunea Eskişehir şi fortăreaţa de lîngă Karachisar sînt deja în mîinile musulmanilor. Graniţa dintre Bizanţ şi emiri o constituie rîul Sangarios, actualul Sakaria. Împăratul Mihail al VIII-lea refăcuse cetăţile din apropierea frontierei şi plantase ţăruşi de-a lungul rîului pentru a preîntîmpina atacurile turcilor. Osmân pe care Pachymeres îl numeşte Atman nu este de altfel singurul conducător turc turbulent din zonă. Este vorba în primul rînd de fiul sultanului, Izzedîn Kâykâvus al II-lea care fusese în exil la Constantinopol împreună cu tatăl său. După moartea acestuia, el încearcă să se impună, obţinînd şi susţinerea din partea Ilkhanului Argun ( 1284-1291 ). Mai existau de asemenea şefi turci gata oricînd să scape oricărei autorităţi bizantine, selgiucide sau mongole. Împăraţii bizantini au sperat că îi vor controla pe turci cu ajutorul darurilor, dar acest lucru a mers numai o anumită perioadă. Faima lui Osmân le solidarizează şi pe alte căpetenii turce care strică politica pacifistă a bizantinilor. Împăratul Andronic al II-lea îl numeşte pe un anume Koutzimpaxis conducător în Nicomedia pentru a consolida frontierele orientale. Acest personaj originar din Ţara Hoardei de Aur naufragiase cu corabia sa în Heracleea Pontului şi se convertise împreună cu întreaga sa familie la creştinism. Împăratul îngădui atunci căsătoria fiicei acestuia cu Solymamapaxes în speranţa că această uniune va fi într-o zi favorabilă pentru Bizanţ. În zorii secolului al XIV-lea din confruntarea dintre izvoarele turceşti şi bizantine rezultă următoarea imagine: turcii, care i-au evitat pe mongoli şi au fost respinşi de populaţia citadină a platoului anatolian, se îngrămădesc de-a lungul frontierei occidentale a statului Selgiucid, în căutare de noi păşuni. În provinciile de graniţă, pe pantele împădurite, ei găsesc hrană pentru oi. Centrele urbane bizantine din apropiere le permit să îşi vîndă produsele sau să facă schimb. La început, acestea se petreceau fără mari tulburări. Pe teritoriul bizantin existau şi turci creştinaţi iar relaţiile dintre două comunităţi erau mai mult decît amiabile, chiar Mihail al VIII-lea îl vizitează pe sultanul din Iconium ( Konya ) Pacea a fost totuşi efemeră. Din conflict în conflict, turcii şi-au descoperit forţa. În jurul lui Osmân s-au strîns o serie de aventurieri atraşi de pradă, unii venind chiar din regiunea Meandru. Succesele sale au provocat însă curînd invidia celor ce, pînă atunci, promovaseră o politică pacifistă. Combativitatea sa i-a determinat pe soldaţii altor conducători turci, mai puţin dinamici, să îi abandoneze pe aceştia din urmă şi să i se alăture lui Osmân; Osmân, care îşi petrecuse tinereţea între păşunile de iarnă şi cele de vară a reuşit să canalizeze această maree umană şi să o ducă la victorie sub stindardul său. La nevoie, el se întoarce împotriva vecinilor musulmani care îi stau în cale. Jurisconsulţi şi oameni de litere părăsesc centrele urbane anatoliene, i se alătură şi îl ajută să construiască statul. Pe 27 iulie 1302 cînd Osmân îl învinge pe eteriarhul Mouzalon la Bapheus, lîngă Nicomedia ( Izmit ), el se ridică la acelaşi rang cu emirii din Germiyân, Menteşe şi Aydin. De acum înainte, Osmân este pregătit pentru un nou destin.

Expansiunea
Cronicile otomane povestesc despre o serie de cuceriri ale lui Osmân: Kite, Kestel, Dinboz, Adranos, Leblebicihisar, Mekece, Akhisar, Geyve, Lefke, Karacepuş. Aceste cuceriri nu sînt însă datate, iar unele sînt ulterioare morţii lui Osmân. Osmân şi aliaţii săi merg la început de-a lungul malului stîng al Sakaryei şi taie accesul spre oraşul Niceea ( Iznik ) dinspre partea estică. În partea de vest ei au mers către Lopadion şi Adranos, ocolind prin nord şi prin sud masivul muntos Olimp ( Uludagh ) şi lăsînd la o parte Brusa, prea fortificată pentru a fi luată cu asalt. Înaintarea lor spre sud-est îi pune în contact cu vecinii musulmani. Atunci cînd Osmân o răpeşte, conform legendei, pe frumoasa Malkhatun, viitoarea mamă a fiului său Orkhân, existau bei turci la Inonu şi la Eskişehir. De altfel, cronicarii pomenesc în repetate rînduri de neînţelegerile ce domneau între Beiul de Germiyân şi Osmân. Graniţa dintre statul otoman şi vecinii lor musulmani este instabilă în acea epocă, un registru otoman menţionează existenţa unor fundaţii pioase ridicate cu autorizaţia lui Osmân şi Orkhân în provincia Sultanoyuyu. Osmân moare între septembrie 1323 şi martie 1324. El a avut şase fii dintre care succesorul său va rămîne Orkhan, cel care va scoate statul otoman din anonimat. Primul său succes în calitate de suveran este cucerirea Brusei. Asediat ani întregi şi învins de foamete, oraşul capitulează pe 6 aprilie 1326. Pe 13 mai 1327, oraşul Lopadion este şi el inclus în statul otoman. Confruntat cu aceste succese, Andronic al III-lea, care îi succede bunicului său în 1328, se hotărăşte să înfrunte în persoană pericolul otoman la Mesothenia ( aproape de actualul Kocaeli ). Bătălia are loc la Pelekanon, pe 10 iunie 1329. Rănit, împăratul se îmbarcă la Philokrene cu destinaţia Constantinopol, în timp ce soldaţii săi, refugiaţi la început în cetăţile din apropiere, se reîntorc la Scutari pe jos. Pazarlu, fratele lui Orkhân, moare în luptă. După această victorie, Orkhân nu mai are a se teme de armata bizantină. Niceea se predă pe 2 martie 1331, iar Orkhân începe asediul asupra Nicomediei ( Izmit ). Drept urmare, Andronic al III-lea începe tratativele de pace cu Orkhân. Aceasta s-a încheiat în august 1333, iar împăratul a promis să plătească 12.000 de hyperperi pentru fortăreţele situate între Nicomedia şi capitală. Armistiţiul va fi de scurtă durată pentru că în 1333 turcii cuceresc Nicomedia. Anexarea teritoriului aflat în interiorul cotului făcut de rîul Sakarya se situează, în timp, între cucerirea Brusei şi a Niceei. Desigur, în epoca lui Osmân, călăreţii turci făcuseră incursiuni în această regiune, îndrumaţi de Samsa Cavuş, însă nu era vorba de cuceriri de durată. Primul stat care cade în mîinile otomanilor este cel al lui Murâdeddîn Hamza. Celelalte oraşe se predau lui Suleymân, fiul lui Orkhân. În privinţa stăpînilor de mai înainte ai acestor oraşe este foarte posibil ca ei să fi fost turco-tătarii creştinaţi de bizantini, dar care se aliaseră cu conducători din Kastamonu. În orice caz, aceste oraşe nu mai făceau parte din Imperiul bizantin încă din XIII-lea. Prin cucerirea emiratului Karesi otomanii ajung pe malul meridional al Dardanelelor. De aici trecerea în Europa nu era decît o chestiune de timp.

Calul troian al turcilor
Cel care are proasta inspiraţie să îi vîre pe turci de-a dreptul în Tracia este Ioan Cantacuzino care asigura regenţa moştenitorului tronului lui Ioan al V-lea Paleolog care era minor. În curînd Cantacuzino intră în conflict cu Ana de Savoia, mama lui Ioan al V-lea aşa că va avea nevoie de aliaţi. După o perioadă de tatonări cu cîţiva emiri apelează la însuşi Orkhân care de-abia aşteaptă invitaţia. În cursul iernii 1344-1345, Orkhân îl ajută pe Ioan Cantacuzino să cucerească oraşele situate pe malul Mării Negre, cu excepţia oraşului Sozopolis. Peste cîteva luni, Ioan Cantacuzino îi oferă mîna fiicei sale, Teodora. În iunie 1346 nunta este oficiată cu mare fast. În anul următor Ioan Cantacuzino îl întîlneşte pe Orkhân, care este însoţit de cei patru fii ai săi. Din acest moment, trupele otomane vor traversa fără încetare Hellespontul. Între 1347 şi 1349 Suleyman, unul dintre fiii lui Orkhân, îl va ajuta pe Ioan Cantacuzino împotriva adversarilor săi. Legăturile de rudenie dintre Ioan Cantacuzino şi Orkhân nu-l împiedică pe acesta din urmă să îi ajute pe duşmanii socrului său. Cînd veneţienii ( aliaţi pentru moment cu bizantinii ) şi genovezii se înfruntă în 13 februarie 1352 în apele Bosforului, turcii îi susţin pe genovezi, trimiţîndu-le nouă corăbii. În anul următor, Suleyman întreprinde o campanie şi anexează oraşul Ankara, actuala capitală a Turciei de azi. Suleyman intervine şi în conflictul dintre Ioan al V-lea Paleolog şi Matei Cantacuzino, fiul lui Ioan. Astfel, traversînd Tracia de mai multe ori, turcii ajung să se stabilească aici. Aşadar ei au fost chemaţi chiar de bizantinii măcinaţi de conflicte interne. Putem spune că Bizanţul s-a bătut singur. În noaptea de 1spre 2 martie 1354, un puternic cutremur avariază serios zidurile oraşului Gallipoli. Sulleymân, care se află la Pegae ( Kara Biga ), soseşte în grabă şi asediază cetatea. Anul 1355 pune capăt visurilor lui Ioan Cantacuzino. Ioan al V-lea reuşeşte să intre în Constantinopol. Pe 4 decembrie el este nevoit să abdice. El îmbracă haina monahală şi, după un scurt popas la mănăstirea Manganes, se stabileşte la mănăstirea Charsianeites, unde îşi redactează istoria, oglindă a numeroaselor peripeţii din viaţa sa agitată, dar şi izvor preţios pentru relaţiile dintre bizantini şi emiratele anatoliene din al doilea sfert al secolului al XIV-lea. Ioan al V-lea începe tratative pentru eliberarea lui Khalîl-unul dintre fiii lui Orkhân care a fost răpit de piraţii din Phoceea din golful Astacena, astăzi Izmit. Tot el propune o alianţă matrimonială între fiul captiv al lui Orkhân şi una dintre fiicele lui. În anul 1357 Suleyman, cel mai capabil fiu al lui Orkhân, moare într-un accident căzînd de pe cal. Mormîntul lui poate fi vizitat şi astăzi la Bolayir. Moare şi Orkhân în anul 1362 fiind înmormîntat la Brusa într-o fostă mănăstire bizantină transformată în mausoleu.

Consolidarea puterii în Balcani
Expansiunea timpurie a Imperiului Otoman s-a realizat pe seama Imperiului Bizantin. Acest lucru s-a petrecut pînă la Murad I şi Baiazid I. Victoriile turcilor de la Kosovopolje ( Cîmpia Mierlelor ) din 1389 şi Nicopole, din 1396, au adus mari părţi din Balcani sub stăpînire otomană. Cînd Mircea, domnitorul Ţării Româneşti ( 1386-1418 ) le-a cerut îngîmfaţilor cavaleri apuseni să-l lase să atace primul pentru că cunoştea modul de luptă al turcilor aceştia au refuzat simţindu-se jigniţi. Turcii au aşteptat aceşti mîndri cavaleri îmbrăcaţi în armurile lor greoaie să atace; şi-au desfăcut şirurile-i-au lăsat pe cruciaţi să avanseze pentru a-i învălui. Cavalerii apuseni care în afară de turniruri şi coroniţe dăruite prinţeselor nu mai ştiau prea multe tactici astfel au fost masacraţi de ienicerii turci, mult mai mobili. Terenul accidentat şi mlăştinos de la Nicopole nu permitea stilul de luptă al acestor cavaleri. Baiazid suferise o înfrîngere în Ţara Românească de către Mircea la Rovine ( 1394 )-de aceea prinţul valah a cerut să intre primul în luptă. Baiazid este el însuşi înfrînt de către mongolii conduşi de Tamerlan sau Timur cel Şchiop cum i se mai spunea avînd un sfîrşit trist pentru un conducător de talia lui- este făcut prizonier şi purtat prin Asia într-o cuşcă de lei. După căderea lui Baiazid succesiunea este cerută de cei trei fii ai acestuia: Mehmed ( Mahomed ), Isa şi Musa. După un conflict intern Mehmed ajunge sultan, pune capăt conflictelor şi reuneşte imperiul.

Căderea Constantinopolului
Sub Mehmed II (1451-1481) turcii ajung la porţile Constantinopolului. Dacă reuşea să pună mîna pe fosta capitală a Imperiului roman, Mehmed ar fi reuşit să facă din Imperiul otoman unul de vocaţie iar pe de altă parte făceau comunicaţiile şi transferurile de trupe mult mai uşoare. În vederea asediului turcii construiesc un fort în Bosfor. Protestele împăratului Constantin al XI-lea nu au nici un efect. În afară de 3 vase genoveze încărcate cu arme şi muniţii pe cheltuiala Papei care au plecat spre Constantinopole nicio altă putere nu i-a ajutat pe asediaţi. Totuşi, pasagerii şi echipajele vaselor străine aflate în port au participat la apărare. Pe 19 ianuarie 1453, generalul genovez Giustiniani sosea în fruntea a 700 de oameni. Acestuia i se încredinţează apărarea zidurilor oraşului. Otomanii au lansat trei atacuri succesive-18 aprilie; 7 mai şi 12 mai, dar au fost respinşi de asediaţi. Pe 22 aprilie Mehmed a făcut o parte din flotă să treacă pe cale terestră din Bosfor în Cornul de Aur. Zidurile aflate de-a lungul Cornului erau mult mai greu de apărat, iar corăbiile aflate în port erau mult mai expuse. Sultanul a construit un pod care uşura deplasările de trupe. Pe data de 28 mai are loc asediul final: bătălia adevărată a avut loc în Valea pîrîului Lycus. Trei asalturi au venit unul după altul. Comandantul Giustiniani este grav rănit şi părăseşte lupta provocînd dezertarea trupelor genoveze. Constantin al XI-lea moare în luptă. Turcii intră în Constantinopol, catedrala Sfînta Sofia este transformată în moschee. Creştinismul pierde unul din oraşele pe care s-a fondat una dintre cele cinci tradiţii apostolice-cea bizantină. Numele oraşului lui Constantin cel Mare este preschimbat în Istanbul şi va deveni capitala Imperiului Otoman.

Domnia otomană
Domnia otomană s-a extins şi asupra Serbiei, Greciei, Albaniei şi Crimeii. Baza succesului otoman a fost organizarea lui militară. Într-un sistem cunoscut drept ,,devşirme“ ofiţerii de rang superior din armată erau recrutaţi din familiile creştine supuse din Balcani. Recruţii erau convertiţi la credinţa musulmană şi erau strict instruiţi înainte de a intra în rîndurile spahiilor sau în elita ienicerilor. Expansiunea otomană a ajuns la apogeu în secolul al XVI-lea sub Selim I din 1512 pînă în 1520, şi sub Suleiman din 1520 pînă în 1566. Selim a anexat părţi din Persia (1515), Siria (1516-1518) cucerind astfel Siria, Egiptul, Palestina şi Algeria. Cea mai mare parte din Armenia a ajuns şi ea sub control otoman. După cucerirea Egiptului, Selim şi-a asumat titlul de calif conducător spiritual şi laic al Islamului, titlu deţinut de sultanii turci pînă în 1924. În timpul perioadei de aur a lui Suleiman Magnificul imperiul s-a extins pînă în Ungaria, Irak şi Libia în timp ce flota otomană domina Mediterana Răsăriteană.

Declinul imperiului
Declinul imperiului a început după moartea lui Suleiman. Prima lovitură a primit-o cînd flota creştină a fost învinsă de forţele creştine în bătălia de la Lepanto (1571). Începe un lung şir de măcinări interne datorită luptei pentru succesiune. Foametea se răspîndeşte larg. Noua tehnologie europeană pătrunde prea puţin în Imperiu şi în secolul XIX era cunoscut sub numele de ,,bolnavul Europei“. Grecia a fost pierdută în 1832 ca urmare a Războiului de Independenţă Grec, în timp ce războiul ruso-turc din 1877-1878 a dus la Congresul de la Berlin, unde Imperiul a renunţat la toate pretenţiile cu privire la România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Cipru. În 1876, Abdulhamid II a acceptat o constituţie de tip occidental, prima de acest fel într-o ţară islamică. În 1877 s-au organizat alegeri pentru un nou Parlament, dar în anul următor atît Parlamentul cît şi Constituţia au fost suspendate pe termen nedefinit.

Mişcarea ,, Junilor Turci“
Această mişcare de reformă începe în sec. XIX, iar în 1908 a condus o rebeliune în vederea restaurării constituţiei din 1876. În anul următor, Parlamentul restaurat şi el, l-a detronat pe sultan şi l-a instalat pe tron pe Mehmed V. În 1913, liderul ,, Junilor Turci“, Enver Paşa, a preluat controlul guvernului. În timpul războiului din 1912-1913, imperiul a pierdut aproape întregul lui teritoriu din Europa şi către sfîrşitul Primului Război Mondial , în care a intrat alături de Germania, Imperiul Otoman s-a prăbuşit. În 1920 a fost desfiinţat oficial în urma tratatului de la Sevres. Ultimul sultan, Mehmed VI, a fost în 1922, iar la 29 octombrie 1923 a fost proclamată Republica Turcia sub preşedenţia lui Mustafa Kemal Ataturk. Sultanatul este desfiinţat. ( Ştefan Botoran )

Catedrala Sfânta Sofia
- Biserica Sfânta Sofia se află în Istanbul, vechiul Constantinopol, în oraşul vechi şi a fost construită de împăratul Constantin cel Mare în secolul al IV-lea.
- A fost biserică creştină, apoi moschee musulmană, iar în prezent este muzeu.
- Biserica este cunoscută sub denumirea de „Haghia Sophia“ sau „Sfânta Înţelepciune“, fiind prima mare capodoperă a stilului bizantin.
. Prima biserică a fost dărîmată, a doua a fost construită de fiul lui Constatin şi de împăratul Teodosie cel Mare, dar a ars în timpul revoltelor de la Nika, în 532.
- Biserica a fost reconstruită în măreţia ei între anii 532 şi 537 de către împăratul Justinian I.
- Materialele de construcţie au fost importante de pe tot cuprinsul Imperiului, marmura albă şi galbenă au fost aduse pe vase, iar cupola şi tavanul au fost în întregime poleite cu aur.
- Pentru mai bine de 900 de ani, Biserica Sfânta Sofia a fost folosită drept scaun episcopal de către Patriarhul Ortodox de Constantinopol şi a găzduit cele mai mari sinoade bisericeşti şi ceremonii imperiale.
- Cutremurele din 558, 563 au afectat structura bisericii, în 989 şi 1346 au avut loc alte surpări, iar cruciaţii au jefuit-o în 1204. Multe din bogăţiile ei se află astăzi în Biserica Sfântul Marcu din Veneţia.
- În 29 mai 1453, a fost transformată în moschee imperială de către sultanul Mohammed al II-lea, Cuceritorul, cînd a intrat triumfător în Constantinopol. Timp de 500 de ani a fost folosită ca moschee, arhitecţii inspirîndu-se la construcţia următoarelor moschei din Istanbul: Moscheea Albastră, Moscheea Suleiman, Moscheea Shehzade şi Moscheea Rustem Pasha.
- Toate imaginile reprezentate în mozaicurile bisericii creştine au fost acoperite cu tencuială
- Cea mai importantă restaurare a moscheei a avut loc între anii 1847 şi 1849, cînd sultanul Abdulmecid al II-lea a apelat la ajutorul arhitecţilor suedezi Gaspare şi Guiseppe Fossati.
- În anul 1934, sub preşedintele turc Kemal Ataturk, Biserica Sfânta Sofia a fost secularizată şi transformată în muzeu, Muzeul Sfânta Sofia sau Muzeul Ayasofya.
- Biserica Sfânta Sofia are o lăţime de 70 de metri şi o lungime de 75 de metri, domul are diametrul de 31 de metri. Cupola centrală are diametrul de 31 de metri, înălţimea de 54 de metri. Uriaşul dom este luminat de cele 40 ferestre aflate la baza ei.
- S-a păstrat doar un minunat mozaic ce o înfăţişează pe Fecioara Maria cu Pruncul, în partea dreaptă se vede încă Arhanghelul Gavriil, parţial avariat. Se mai vede scena numită „Deises“, Rugăciune cu Hristos Pantrocrator, flancat de către Fecioara Maria şi de către Sfântul Ioan Botezătorul. În partea stângă se văd înfăţişaţi împăratul Contantin al IX-lea Monomahul şi împărăteasa Zoe, între care stă aşezat Hristos, iar în partea dreaptă se văd împăratul Ioan al II-lea Comnenul şi împărăteasa Irina, în mijlocul cărora stă Fecioara Maria cu Pruncul. Uşa de ieşire din Biserica Sfânta Sofia este numită „Vestibulul Războinicilor" şi îinfăţişează în toată splendoarea lui un minunat mozaic cu Fecioara Maria şi împăraţii Constantin sş Justinian.

Sultanii
- Sultanul era monarh absolut, cel puţin din punct de vedere oficial.
- Dinastia a fost numită de cele mai multe ori Osmanli sau Casa Osman. Primii conducatori otomani s-au numit pe ei înşişi bei. Murad I a fost primul otoman care s-a proclamat „sultan" (rege). După cucerirea Constantinopolelui în 1453, statul a devenit un mare imperiu, Mehmed al II-lea fiind proclamat împărat sau padişah. Din 1517, sultanul otoman a fost proclamat şi Calif al Islamului, Imperiul Otoman fiind de la această dată pînă în 1922 un Califat – stat islamic. Sultanul avea numeroase titluri, aşa cum erau Suveranul Casei Osman, Sultan al Sultanilor, Han al Hanilor, Calif – cea ce îi dădea dreptul de suzeranitate asupra tuturor conducătorilor musulmani din întreaga lume, iar din 1517 pînă la dispariţia statului otoman, şi Credincios şi Succesor al Profetului Stapînului Universului. Conducători: Osman I (1299-1326), Orhan Gazi (1326-1359), Murad I Hudavendighiar (1359-1389; sultan din 1383), Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) (1389-1402), Mehmed I Celebi (1403-1421), Murad al II-lea (1421-1451), Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481), Baiazid al II-lea Veli (1481-1512), Selim I Yavuz (Dur) (1512-1520), Soliman I (Kanuni - Legiuitorul sau Muhtesem - Magnificul) (1520-1566), Selim al II-lea (1566-1574), Murad al III-lea (1574-1595), Mehmed al III-lea (1595-1603), Ahmed I (1603-1617), Mustafa I (1617-1618), Osman al II-lea (1618-1622), Mustafa I (1622-1623), Murad al IV-lea (1623-1640), Ibrahim (1640-1648), Mehmed al IV-lea (1648-1687), Suleiman al II-lea (1687-1691), Ahmed al II-lea (1691-1695), Mustafa al II-lea (1695-1703), Ahmed al III-lea (1703-1730), Mahmud I (1730-1754), Osman al III-lea (1754-1757), Mustafa al III-lea (1757-1774), Abdul-Hamid I (1774-1789), Selim al III-lea (1789-1807), Mustafa al IV-lea (1807-1808), Mahmud al II-lea (1808-1839), Abdul-Medjid (1839-1861), Abdul-Aziz (1861-1876)
Murat al V-lea (1876), Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909), Mehmed al V-lea (Resad) (1909-1918)
Mehmed al VI-lea (Vahdettin) (1918-1922), Abdul Medjid al II-lea, Calif (1922 - 1924).

Palatul Topkapi
- Construcţia a început pe vremea sultanului Mehmet II şi au durat şase ani.
- Este unul din simbolurile marelui Imperiu Otoman, servind ca reşedinţă a sultanilor în perioada 1465-1853, amplasarea lui fiind între Cornul de Aur şi Marea Marmara, cu o perspectivă deosebită asupra strîmtorii Bosfor.
- Se mai numeşte „Poarta cu tunuri" după numele porţii prin care ieşea sultanul din grădina palatului pentru a se plimba cu corabia pe Bosfor.
- Aici funcţionează haremul pînă în 1909, iar în 1924 devine muzeu.
Este format din trei perimetre: Birun (Palatul Extern), Enderun (Palatul Intern) şi Haremul. Existau aici moschei, băi publice şi chiar o grădină zoologică.
- Clădirea haremului includea peste 300 de camere, aici locuind şi eunuci, servitori şi concubine. Odăile amantelor favorite şi ale celor patru soţii legale erau cele mai luxoase din acest corp de clădire. Totusi, prima femeie în stat era considerată mama sultanului.
- In interiorul complexului se afla şi biserica Sf. Irina, cel mai vechi lăcaş de cult bizantin conservat pe teritoriul fostului Constantinopol.
- Aici lucrau aproximativ 4.000 de sclavi, funcţionari şi militari.
- În interiorul clădirii haremului nu puteau intra decît eunucii, nicidecum alţi bărbaţi în afara sultanului, iar cadînele cele mai apreciate proveneau din Caucaz.
- Printre exponatele din interiorul palatului se remarcă armurile, armele încrustate cu pietre preţioase, bijuteriile, porţelanurile foarte vechi, mobilierul deosebit, tablourile, hainele scumpe etc..
- Toate corpurile de clădire sînt placate cu faianţă, atît la exterior cît şi la interior, culoarea predominantă fiind albastrul cu modele aurii.

Palatul Dolhambace
- Este ultima reşedinţă a sultanilor otomani şi centrul administrativ al imperiului Otoman între 1853 şi 1922
- Se află în Istanbul, în partea europeană a metropolei
- Are grandoarea şi fineţea Versailles-ului
- Are încăperi luxoase, candelabre uriaşe din cristal şi pereţi poleiţi cu aur, grădini amenajate cu mult bun gust.
- Dolmabahce a fost construit între anii 1843 şi 1856 din ordinul sultanului Abdul Mecid. Preţul construcţiei a fost de cinci milioane de lire otomane. Suprafata ocupată de această construcţie masivă este de 15.000 de mp.
- A fost casa a şase sultani


Membrii echipei:
- Paciurea Mirela Elena
- Cernea Cristian
- Jarnea Diana
- Naghiu Sorina Antonia